Capcana fiscală infernală în care se complace România: Statul abia strânge bani pentru pensii, salarii și dobânzi

Cu venituri fiscale din PIB (cât încasează statul prin taxe, impozite și asigurări sociale ca procentaj din economie) asemănătoare unui Paradis Fiscal, România pare sortită să convertească orice creștere economică reală doar în strictul necesar funcționării statului și asistenței sociale, nu și în dezvoltarea economiei sau, de exemplu, în crearea de noi locuri de muncă.

Până la reducerea evaziunii însă, subiect pe care, de zeci de ani statul își asumă poziția de înfrânt, bugetul ar putea fi optimizat și pe partea de cheltuieli, mai ales în ceea ce privește anvelopa salarială bugetară.

„Este adevărat că o restructurare poate dura mai mult timp, că implică unele cheltuieli compensatorii, dar beneficiile pe termen lung sunt semnificative”, a declarat pentru Știrile ProTV.ro economistul Bogdan Belciu.

Veniturile fiscale ale României sunt relativ stabile în ultimii ani în jurul valorii de 28% din PIB. Media europeană este de circa 41% din PIB.

Dintre statele UE, România este depășită doar de Irlanda (stat care și-a asumat statutul de cvasi-paradis fiscal) la capitolul cea mai mică pondere a taxelor încasate de stat din PIB, care are un venit de 21%. 

Dacă statul român ar reuși să încaseze taxele și impozitele la un nivel similar celui din UE surplusul bugetar ar fi de ordinul a peste 20 de miliarde de euro anual. Spre comparație, cheltuielile de capital, investițiile din fonduri proprii, ale statului, au fost de doar 13 miliarde de euro anul trecut. 

Pentru că evaziunea este mare și mediul politic a majorat accelerat pensiile de stat și salariile bugetarilor (mai ales în ultima perioadă) România se află prinsă în capcana unui nivel foarte mare, de 88%, a cheltuielilor „fixe”, după cum reiese dintr-o analiză BCR Research.

În bani, plata pensiilor de stat, a salariilor bugetarilor și a dobânzilor aferente datoriei publice reprezintă 88% din veniturile fiscale. Simplu plus, pentru restul cheltuielilor (bunuri și servicii, investiții, subvenții ș.a.m.d.) mai rămân foarte puțini bani. Există, desigur, și venituri nefiscale (cum sunt, de exemplu, amenzile încasate de stat) și fondurile UE (care, totuși, necesită și ele cofinanțare) însă, per total, bugetul este blocat în aceste cheltuieli. 

„Costurile cu personalul nu sunt fixe. România are aproximativ 1,3 milioane de angajați plătiți de la buget. Acest număr include angajații din Sănătate, Educatie, Interne, Aparare, etc. dar și pe cei istrativi (la nivel central și la nivel local). În această categorie istrativă, mulți au estimat un potențial de eficientizare de 300.000 – 400.000 de persoane”, explică economistul Bogdan Belciu.

El a făcut trimitere și spre exemplele recente de „restructurare a aparatului bugetar” (cum ar fi cele de la Senat și de la Camera Deputaților). „În mai multe cazuri au fost anunțate în ultima vreme intenții de reducere de personal de ordinul a câtorva zeci sau sute de persoane. Sunt doar inițiative punctuale, relativ paliative și cu un impact infim raportat la potențialul de mai sus. Este nevoie de o analiză holistică a eficienței personalului plătit de la buget, mai ales că salariile reprezintă circa 29% în cheltuielile bugetare (peste 9% din PIB, a doua mare categorie de cheltuieli după Asistență Socială - pensii de stat)”, a adăugat el.

Anul trecut, de exemplu, România a avut venituri fiscale (plus CAS și CASS) de aproape 490 de miliarde de lei. Doar pensiile de stat (cca 222 de miliarde de lei), salariile bugetarilor (164 miliarde de lei) și plata dobânzilor aferente datoriei publice (peste 36 de miliarde de lei) au totalizat aproape 425 de miliarde de lei. Restul rămas pentru toate celelalte tipuri de cheltuieli este foarte mic, de doar 65 de miliarde de lei.

Pentru că lupta cu evaziunea este un proces de durată și implică un efort concertat, de lungă durată, al statului în integralitatea lui (de la legislație, încasare, verificare și recuperare în Justiție) este, poate, mai rapid ca eventualele echilibrări să se facă pe partea de cheltuieli. De obicei primele la rând sunt cele pentru investiții. Investițiile însă nu sunt nici ele „egale” unele cu altele. Unele pot aduce dezvoltare, altele rămân doar cheltuieli.

„Nici investițiile nu sunt fixe. Ele includ pe lângă autostrăzi, spitale, școli și alte investiții utile economic și social, anumite investiții la nivel local (cuprinse în așa-numitul Program Saligny) care nu generează rentabilitatea economică de care ar fi nevoie pentru a fi calificate ca investiții și care ar putea fi reduse sau chiar eliminate rapid”, explică Belciu.