Regele Carol al II-lea - viața și cariera politică a celui mai controversat rege al României

Născut la 3 octombrie 1893 la reginei Maria și a domnit în România între anii 1930 și 1940. Carol al II-lea a fost membru de onoare al Academiei Române din 1921. A renunțat de trei ori la prerogativele sale de moștenitor al Coroanei, în perioade în care viața sa personală a generat numeroase controverse și dezbateri în spațiul public. Relațiile amoroase și deciziile luate în plan personal au fost deseori criticate și au influențat imaginea sa ca lider politic. Iată totul despre viața și cariera politică a regelui Carol al II-lea.

Viața lui Carol al II-lea

Carol al II-lea, fiul cel mare al regelui Ferdinand I și al Mariei de Edinburgh, trebuia să urce la tronul României după moartea tatălui său. A fost pregătit în primii ani de școală de profesori precum Nicolae Iorga sau Gheorghe Murgoci. A absolvit Școala Militară din București și după ce și-a dat Bacalaureatul în anul 1912, a fost trimis să studieze la Academia Militară din Potsdam. A trecut prin toate gradele militare până la general în anul 1923, iar odată cu urcarea pe tron a tatălui tău, pe 27 septembrie 1914, Carol a devenit principe moștenitor, iar două luni mai târziu a devenit senator de drept în Reprezentanța Națională.

Prima dată când a Carol al II-lea a renunțat la tron, România era în plină campanie de război. El era des sceptic cu privire la viitorul instituției monarhice în România. În august 1918, principele moștenitor a părăsit unitatea militară de la Târgu-Neamț pe care o conducea, îmbrăcat în uniformă de ofițer rus. La scurt timp, s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi.

A încălcat astfel două reguli fundamentale ale Casei Regale a României: s-a căsătorit cu o persoană care nu făcea parte dintr-o familie domnitoare și a părăsit fără aprobare unitatea militară din care făcea parte, un gest considerat drept dezertare.

Renunțarea la tron

Carol și-a informat tatăl, regele Ferdinand, despre căsătorie și despre intenția de a renunța la statutul de moștenitor al Coroanei printr-o telegramă. În urma acestui mesaj, regele a trimis la Odessa un emisar, colonelul Ernest Baliff, cu misiunea de a-l convinge pe Carol să revină în țară. Acesta a fost însoțit și de o scrisoare semnată de președintele Consiliului de Miniștri, Alexandru Marghiloman, în care se subliniau riscurile și consecințele acțiunilor principelui.

Deși Carol a fost de acord să revină în România, a refuzat să renunțe la căsătorie. Regele Ferdinand a convocat o serie de consultări cu oameni politici influenți ai vremii. Ionel Brătianu a susținut că prințul era încă imatur ș, în timp ce generalul Alexandru Averescu a afirmat că acesta nu era potrivit pentru a domni. Averescu a oferit și un exemplu din timpul războiului, menționând că, în octombrie 1916, Carol ar fi ales să petreacă până târziu, în timp ce trupele inamice se apropiau periculos de mult de poziția sa.

Pentru a analiza încălcarea regulamentelor militare, regele a organizat un „consiliu al generalilor”, format din comandanți de rang înalt ai armatei. Aceștia au concluzionat că doar regele putea decide în legătură cu eventuala sancționare a unui membru al familiei regale. În urma acestor consultări, Carol a fost izolat temporar la Mănăstirea Horaița din județul Neamț, unde i s-a interzis să părăsească incinta.

În paralel, Casa Regală și guvernul au încercat să o convingă pe Zizi Lambrino să accepte anularea căsătoriei în schimbul unei sume de bani. Aceasta a refuzat, dorind să fie recunoscută cu titlul de „Zizi de Hohenzollern”. După mai multe presiuni și negocieri, Carol a semnat, pe 29 octombrie, o declarație prin care nu se opunea anulării căsătoriei. Ulterior, regele Ferdinand a decis să-l amnistieze.

Zizi și Carol au continuat să vorbească prin scrisori, iar în ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria, deși cei doi continuau să trăiască împreună. Familia regală a făcut eforturi mari să îi țină despărțiți, însă Carol a refuzat constant să fie trimis în străinătate și despărțit de soția sa. La insistențele mamei sale și ale lui Ionel Brătianu, Carol a ajuns din nou pe front alături de regimentul său, după ce trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staționate în Apuseni.

A doua renunțare la tron

Așa s-a produs a doua renunțare a lui Carol la tron. Principele a redactat pe 1 august 1919 două scrisori: una pentru Zizi, în care se recunoștea drept soțul ei și tatăl copilului pe care aceasta îl purta în pântece, iar cealaltă pentru tatăl său, pe care îl anunța că renunță la tron.

După încheierea Primului Război Mondial, prințului Carol nu i s-a permis să revină la București. Începând din noiembrie 1918, acesta a fost plasat în domiciliu forțat la Bistrița. Autoritățile Casei Regale, împreună cu membri ai guvernului, au făcut eforturi susținute pentru a-l determina să renunțe la căsătoria cu Zizi Lambrino.

Pentru a-i distrage atenția, i s-au organizat partide de vânătoare, defilări ale trupelor, petreceri și i s-a facilitat apropierea de alte femei. Printre acestea s-a numărat și Marie Martini, fostă elevă a azilului „Elena Doamna”, cu care Carol avusese o relație anterioară. Relația dintre cei doi s-a reluat, iar Marie a născut un fiu, pe nume Silviu, recunoscut oficial de Carol. Informația a fost ținută departe de spațiul public. Ulterior, Marie Martini s-a căsătorit cu Leonescu, șef de gară, care ar fi primit o sumă importantă de bani pentru a păstra discreția privind paternitatea copilului.

În cele din urmă, planurile stabilite de Curtea Regală au avut efect. La 5 ianuarie 1920, Carol le-a transmis lui Nicolae Iorga și lui Alexandru Vaida-Voevod că este dispus să revină asupra deciziei din 1 august 1919, prin care renunțase la statutul de moștenitor al tronului.

La doar câteva zile după această declarație, pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naștere unui fiu, numit Mircea Grigore. Ulterior, ea a făcut publică o scrisoare în care Carol recunoștea că este tatăl copilului și soțul ei legitim. Gestul a fost interpretat ca o formă de presiune asupra Casei Regale.

Pe 20 februarie 1920, Carol i-a trimis regelui Ferdinand o cerere oficială în care solicita anularea scrisorii din 1 august 1919 și își exprima angajamentul de a respecta Constituția și legile Casei Regale. Totodată, declara că este gata să se dedice din nou serviciului față de țară și de Coroană.

Imediat după, Carol este trimis într-o excursie la studii prin lume, finanțată din bani publici pentru a încerca să o uite pe Zizi. Aceasta este obligată să părăsească țara alături de fiul ei pentru o pensie lunară substanțială. După ce Carol a terminat excursia, a rămas în Elveția, iar prin grija Reginei Maria, tot aici se afla principesa Elena a Greciei, care era în căutarea unui soț. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat în martie 1921, iar în octombrie s-a născut principele Mihai. Apoi, problema cu Marie Martini s-a rezolvat: Marie și soțul ei se angajau să păstreze pentru totdeauna o atitudine corectă și că nu vor întreprinde nicio acțiune contrară acestui angajată, păstrând tăcerea.

Carol al II-lea manifesta nemulțumire față de influența pe care liderul liberal Ionel Brătianu o exercita asupra tatălui său, regele Ferdinand și, implicit, asupra deciziilor importante din viața politică a țării. Moștenitorul tronului considera că monarhia trebuia să joace un rol mai activ în guvernarea statului, motiv pentru care pleda pentru o reformă internă a Casei Regale. În viziunea sa, această schimbare presupunea îndepărtarea unor figuri influente de la Curte, printre care Barbu Știrbey și regina Maria, pe care îi percepea ca fiind responsabili pentru izolarea sa și pentru pierderea influenței asupra tatălui său, regele.

A treia renunțare la tron și întâlnirea cu Elena Lupescu

În acest context tensionat, Carol o cunoaște pe Elena Lupescu, o femeie care avea să-i marcheze profund viața personală și cariera politică. La acel moment, Elena era căsătorită cu un ofițer din armata română, căpitanul Tempeanu, care a cerut divorțul după ce avea să afle de relația soției sale cu prințul moștenitor.

Există mai multe versiuni privind momentul primei întâlniri dintre Carol și Elena Lupescu. Potrivit memoriilor acesteia, cei doi s-ar fi cunoscut încă din copilărie. Alte surse, precum Constantin Argetoianu, susțin că relația ar fi început în timpul Primului Război Mondial, în stațiunea Sinaia. De altfel, Argetoianu și alți contemporani ai epocii – printre care patriarhul Miron Cristea sau chiar fratele lui Carol, principele Nicolae – aveau o părere negativă despre Elena Lupescu, pe care o descriau drept o femeie lipsită de moralitate și interesată de influență socială.

În propriile însemnări, Carol menționează data de 14 februarie 1925 drept începutul relației sale cu Elena Lupescu. Deși inițial considerată de familia regală drept o aventură trecătoare, această relație a evoluat rapid și a devenit un punct central în viața principelui. El nu a ezitat să își continue legătura cu Elena, în ciuda faptului că era căsătorit cu principesa Elena a Greciei și avea deja un fiu, Mihai.

Relația dintre cei doi a evoluat, iar principele moștenitor uitase că era căsătorit și avea un copil, iar tentativele sale de a face „ordine la curte” și de a se impune în luarea deciziilor în țară au provocat o stare de tensiune la Palat.

Pentru a îl mai despărți de amanta sa, părinții lui Carol au decis să îl trimită la Londra ca să reprezinte Casa Regală la funeraliile reginei Alexandra a Mării Britanii. Inițial, principele a refuzat, împușcându-se în picior și dând vina pe un accident de cal, însă fără succes. După ce a participat la înmormântare, Carol a plecat la Paris, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu și au plecat împreună la Veneția. În decembrie 1925, Carol scrie o scrisoare tatălui său să îl anunțe că renunță la drepturile de moștenitor.

Dezamăgit, Ferdinand decide să îl trimită în Italia pe ministrul Casei Regale Constantin Hiott, pentru a îl face pe Carol să se răzgândească. Fără succes, însă, pentru că Hiott se întoarce acasă cu o nouă scrisoare de renunțare a lui Carol către tatăl său. Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a cerut participanților să ia cunoștință de renunțarea principelui Carol și să se treacă la măsurile legale pentru recunoașterea principelui Mihai ca principe moștenitor al României. Deși Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, și la acea vreme avea doar patru ani, regele știa că trebuia să se adopte o măsură care să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, acesta neputând să își exercite prerogativele de suveran cât timp cât era minor.

Pe 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat o serie de legi importante care consfințeau oficial renunțarea lui Carol la drepturile asupra tronului. Tot atunci a fost modificat Statutul Casei Regale, iar micul principe Mihai a fost desemnat moștenitor, cu mențiunea că prerogativele regale urmau să fie exercitate temporar de o Regență, până la împlinirea vârstei majoratului. Regența era alcătuită din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație.

Evenimentul a fost perceput ca o lovitură serioasă la adresa monarhiei, în special din cauza influenței pe care liderului liberal Ion I. C. Brătianu a avut-o în această decizie. Presa și contemporanii au fost critici. Ziarul „Adevărul” a acuzat motive personale și egoism politic din partea lui Brătianu, în timp ce Constantin Argetoianu observa că criza dinastică devenise brusc un criteriu de departajare în politica românească.

Moartea regelui Ferdinand

La scurt timp, pe 11 februarie 1926, fostului principe i s-a atribuit numele de Carol Caraiman, i s-a eliberat un pașaport diplomatic, iar el s-a stabilit la Paris alături de Elena Lupescu. Din partea Casei Regale a continuat să primească sprijin financiar consistent. În vara aceluiași an, regele Ferdinand a intenționat să îl întâlnească pe fiul său în Franța. Carol, însă, a refuzat să renunțe la relația cu Elena Lupescu, ceea ce a blocat tentativa de împăcare.

Între timp, tarea de sănătate a regelui Ferdinand se deteriora rapid. Medicii, atât români cât și străini, au confirmat că suveranul suferea de cancer de colon. După o lungă suferință, regele Ferdinand I s-a stins din viață la Sinaia, în dimineața zilei de 20 iulie 1927, la ora 02:15, fapt anunțat oficial printr-un comunicat al Casei Regale.

În seara zilei de 20 iulie 1927, imediat după moartea regelui Ferdinand, Adunarea Deputaților și Senatul s-au reunit într-o ședință comună. Cu acest prilej, cei trei membri ai Regenței – principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație – au depus jurământul de credință față de regele Mihai I, minor la acea dată. Astfel, Regența a fost oficial instalată, marcând începutul unei noi etape în monarhia românească.

Pe fondul acestei tranziții, scena politică s-a împărțit în două tabere: Partidul Național Liberal, care susținea legalitatea deciziilor din 4 ianuarie 1926 (inclusiv excluderea lui Carol), și Partidul Național Țărănesc, care accepta Regența ca fapt împlinit, dar o contesta și cerea revenirea lui Carol al II-lea.

Tensiuni politice

La 31 iulie 1927, Carol a transmis prin ziarul z „Le Matin” că își dorește să revină în România. El susținea că a fost forțat să abdice din motive de „demnitate” și din cauza unor „împrejurări grave”, fără a oferi detalii. În același timp, afirma că nu ar refuza o chemare din partea poporului. Guvernul român a reacționat rapid: declarația a fost interzisă în presa națională, ziarele străine care o conțineau au fost confiscate, iar, la sugestia lui Ion I. C. Brătianu, I. G. Duca a elaborat instrucțiuni speciale pentru Ministerul de Interne în eventualitatea unei întoarceri a lui Carol în țară.

Între timp, în societate începeau să apară simpatizanți ai fostului principe, cunoscuți sub numele de „carliști”, conturând un curent de opinie favorabil revenirii sale pe tron.

În 1928, Partidul Național Țărănesc a inițiat o amplă campanie împotriva guvernului liberal, culminând cu adunarea populară de la Alba Iulia din 6 mai. Tot atunci a fost prima tentativă concretă a lui Carol de a reveni în țară: planul era ca acesta să apară în timpul adunării și să fie proclamat rege pe 10 mai. Însă autoritățile britanice au împiedicat decolarea avioanelor care urmau să-l aducă în România, spunând că pasagerii nu aveau documentele în regulă.

Guvernul liberal a profitat de eșec pentru a-i submina și mai mult imaginea lui Carol. La doar o lună distanță, principesa Elena a depus cerere de divorț, invocând abandonul și comportamentul public al fostului soț, incompatibil cu statutul de căsătorit. Sentința de divorț a fost pronunțată pe 21 iulie 1928.

Între timp, Regența începea să își piardă autoritatea. Principele Nicolae, una dintre figurile-cheie ale acesteia, devenea tot mai dezinteresat politic și își exprima frustrările față de situația în care fusese pus, numind Regența „o porcărie fără autoritate”, spunând că din cauza fratelui său mai mare ajunsese în această situație. Carol a profitat de starea fratelui său și a încercat să-l atragă de partea sa, sugerând că doar împreună ar putea reda stabilitatea monarhiei.

Moartea lui Gheorghe Buzdugan, pe 7 octombrie 1929, a dezechilibrat și mai mult Regența. În locul său, la propunerea lui Iuliu Maniu, a fost ales Constantin Sărățeanu, un fost consilier la Curtea de Casație. Alegerea acestuia, perceput ca o figură slabă, dar și felul în care a fost ales, a compromis definitiv imaginea Regenței, văzută tot mai clar ca un instrument al guvernului în funcție.

Nemulțumirile creșteau și în rândul societății. Miron Cristea, el însuși membru al Regenței, îi spunea lui Nicolae Iorga că „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”.

Cei care îl susțineau pe Carol spuneau că țara avea nevoie de un conducător ferm, care să fie deasupra partidelor și să readucă ordinea. Analizând situația, Carol începea să creadă că revenirea sa ar putea fi realizată chiar și fără sprijinul direct al unui partid politic, mizând în schimb pe dezbinarea acestora.

Revenirea în țară

Pe 27 mai 1930, Carol a pus la punct, în Franța, un plan detaliat pentru a reveni în România. A plecat pe 3 iunie spre Munchen, de unde, pe 6 iunie, a decolat spre București împreună cu doi apropiați. După o serie de probleme tehnice, avionul a aterizat seara târziu pe aerodromul Băneasa. Carol a fost escortat la Palatul Cotroceni, unde a fost întâmpinat de fratele său, principele Nicolae.

Apoi, l-a at pe Iuliu Maniu, care i-a propus revenirea legală în Regență și renunțarea la relația cu Elena Lupescu – cereri respinse de Carol. În ziua următoare, acesta a obținut sprijinul mai multor lideri politici pentru anularea legilor din 1926. Singurul partid care s-a opus ferm revenirii a fost PNL, care a condamnat acțiunea drept periculoasă pentru stabilitatea țării.

Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului, motivând că nu poate contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credință. Regentă l-a numit în funcție pe Gheorghe Mironescu.

Pe 8 iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului l-au numit pe Carol al II-lea rege al României, iar fiul său, Mihai, a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În discursul său, Carol a subliniat că revenirea sa nu era motivată de răzbunare și că își dorea reconcilierea națională. De asemenea, a lansat un apel către români să se unească în jurul tronului. În aceeași zi, Carol a primit demisia guvernului Mironescu și a început consultările pentru formarea unui nou cabinet.

Iuliu Maniu a refuzat inițial să conducă guvernul, invocând motive de sănătate și nevoia de repaus, dar în realitate încerca să-l constrângă pe Carol să accepte influența PNȚ. După o tentativă eșuată a generalului Prezan de a forma un guvern, Carol a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul cabinet, depunând jurământul pe 13 iunie 1930.

La scurt timp după urcarea pe tron, Carol al II-lea a înlocuit majoritatea personalului din vremea tatălui său și a limitat influența mamei sale, regina Maria, interzicându-i să desfășoare activități publice.

În paralel, a interzis accesul lui Barbu Știrbey în apropierea palatului. La sfârșitul anului 1930, Carol a lansat o campanie împotriva partidelor politice tradiționale, dorind formarea unui guvern de „uniune națională” cu membri din cercul său de apropiați. Criza politică mondială din 1931 a dus la desemnarea lui Nicolae Iorga ca prim-ministru, însă mandatul său a fost scurt, iar Iorga a demisionat în mai 1932. Regele a apelat din nou la Partidul Național Țărănesc, iar Maniu a acceptat să formeze guvernul, după ce i s-a promis „mână liberă” în gestionarea treburilor statului.

În februarie 1932, Carol și Elena Lupescu au semnat un acord prin care aceasta se stabilea în străinătate, venind în România doar cu aprobarea regelui și doar cel mult patru luni pe an.

În această perioadă, familia regală s-a confruntat cu alte scandaluri, inclusiv căsătoria princeplui Nicolae cu Ioana Dolete, care fusese soția fiului fruntașului liberal Nicolae Săveanu. În decembrie 1931, Tribunalul a anunțat căsătoria și după multe discuții, Nicolae a acceptat să plece în străinătate.

Instaurarea dictaturii regale

La începutul anului 1938, Garda de Fier câștiga teren, atacând regimul democratic și susținând o apropiere a politicii externe românești de Axa Berlin-Roma. În paralel, Octavian Goga căuta să câștige alegerile din martie 1938 și a încheiat un acord secret cu Corneliu Zelea Codreanu. Pe 10 februarie 1938, regele a demis guvernul Goga și l-a înlocuit cu un cabinet condus de patriarhul Miron Cristea, suspendând Constituția din 1923 și promulgând o nouă lege fundamentală pe 27 februarie 1938, care îi conferea regelui puteri extinse. Monarhia a devenit dominantă în politica țării, iar instituțiile statului au fost subordonate regelui.

Pe 30 martie 1938, Carol a emis un decret-lege prin care dizolva partidele și grupările politice, iar formațiunile politice și-au restrâns activitatea. În aceeași zi, a fost creat Consiliul de Coroană, organ consultativ numit de rege. În perioada următoare, Carol a instaurat un regim autoritar personal, numind primari și prefecți în funcții și formând „Straja Țării”, o organizație de tineri sub comanda sa. Toată presa și radioul erau folosite pentru susținerea regimului, iar pe 16 decembrie 1938 a fost înființat Frontul Renașterii Naționale, care devenea „singura organizație politică” din stat, iar orice altă activitate politică era considerată ilegală. Prin această mișcare, Carol încerca să atragă membri din vechile partide pentru a le înrola în regimul său.

Pentru a-și consolida puterea, pe 9 mai 1939, a adoptat o nouă lege electorală, iar în alegerile din iunie 1939, au candidat doar reprezentanții FRN. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Națiunii, devenind „partid unic și totalitar”.

Abdicarea

În contextul crizei politice din 1940, generalul Ion Antonescu a devenit o figură centrală. Deși era un opozant al regelui Carol al II-lea, Antonescu era văzut de rege ca singura persoană capabilă să restabilească ordinea în țară. Antonescu se bucura de autoritate în armată și de susținerea Gărzii de Fier, iar opoziția față de el nu era foarte puternică. Pe 4 septembrie 1940, Carol l-a numit pe Antonescu prim-ministru, iar în aceeași noapte, generalul i-a cerut regelui să-l investească cu puteri depline. Deși inițial a refuzat, Carol a semnat decretul pe 5 septembrie, oferindu-i lui Antonescu control total asupra statului. Carol a semnat un manifest în care spunea: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”

Pe fondul presiunii publice, Antonescu i-a cerut regelui să abdice pe 6 septembrie 1940, amenințându-l că nu va mai răspunde de siguranța sa. Carol a semnat un manifest prin care explica abdicarea în favoarea fiului său, Mihai. Antonescu a emis un decret-lege privind succesiunea la tron, iar Mihai a fost invitat să depună jurământul ca rege al României, devenind astfel monarh din nou.

Constituția din 27 februarie 1838 este abrogată și sunt dizvolate Corpurile legiuitoare. Pe 7 septembrie 1940, Carol a plecat din țară alături de Elena Lupescu și Ernest Urdăreanu, cu un tren special de 12 vagoane, încărcat cu obiecte din patrimoniul Coroane. Un grup de legionari a tras cu arma în trenul regal, dar nu l-a oprit. După ce au trecut prin America Latină și o scurtă ședere în Elveția, Carol și Elena s-au stabilit la Estorii în Portugalia, căsătorindu-se în 1947.

Carol a murit pe 3 aprilie 1953, la 60 ani, în urma unui infarct, fiind înmormântat în Lisabona. Pentru că nu a lăsat testament, a urmat un lung proces între Elena Lupescu și Mircea Lambrio, fiul lui Carol cu Zizi. Procesul s-a încheiat cu Mircea, fiul legitim al lui Carol, fiind moștenitorul. Elena Lupescu a murit pe 7 iulie 1977, la vârsta de 81 de ani. În 2003, rămășițele lui Carol al II-lea au fost reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeș.